Farama de seara

De tine nu mi-e fricã. Nu ai nimic sã-mi iei

Când stai prelung privind imaginea-ţi rãsfrântã

În lacul plin de mâl, de vise şi cadavre

Începi sã-mi povesteşti dureri ce te frãmântã:

“De mine nu ţi-e fricã? Nu am nimic sã-ţi iau?

Dar oare ce vei zice când voi sfârşi poveşti

Nu despre zâne, nici amor, ori nopţi împãrãteşti

Nimic din ce o mama îi spune-unui copil

Ce-n pat se zvârcoleşte, bolnav, uituc, febril.

Tu ştii? Eu n-am nici mamã, nici tatã, fraţi deloc

Lumina nu-mi cunoaşte cumplitul nenoroc

Iubirea însetatã de inimi rãzvrãtite

Ce bate lumi întregi, urâte, ponosite

L-a mine n-a ajuns, şi n-a ajunge-n veci

Ia-mã de mânã; îmi simţi mâinile reci?

Vezi tu, nici mãcar asta nu cunosc

Voi prãpãdiţi podoabe în fiecare an

Iar eu, rupt fiind-de toate

Nu simt ce e uman.

Deci zi-mi acum ce vrei, ce-ai prefera sã fii?

Sã fii în locul meu, nimicul sã îl ştii?

Şi spune-mi clar, pe ritmul sec, sonor

Ce-ai vrea sã fii?Eu, Moartea, sau tu, un muritor?”