I'll stay inside myself cause I'm no longer free
I'll cry on you my ancient sorrow pain
The most gentle and silent rain
That sometimes you just wish to be.
So many wounds,for so long years
And no one still to heal my breath
Or someone to forgive my tears
Or gently rip away my fears
To leave me pure in front of death
I want to tell you many things,but little time I have to share
And so believe ,I cannot dare
To let grow our my rusty wings.
I have not many things that once, in your mind will just go loud
Nor promises that rest unspoken inside me that will make you proud
So just goodbye will be the word to slowly fade beneath your eyes
Not promises not to forget the truly yours to me old lies
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Dolarul american este o monedă privată
Nu se poate înţelege criza financiară actuală, nici raporturile de forţă internaţionale, fără să ţinem cont de caracterul privat al Băncii Centrale a Statelor Unite (FED). Ea, adică un consorţium de bănci privat, şi nu guvernul de la Washington este cea care editează biletele verzi.
Manipulările sistemului monetar şi ale sistemului de schimburi provoacă scandalul cel mai important al epocii noastre. Pentru prima dată, escrocheria monetară atinge dimensiuni mondiale, pentru că are loc efectiv în lumea întreagă, pentru că niciun guvern nu o mai poate controla nici stopa sau împiedica şi pentru că, formal, are loc legal în virtutea unor legi desuete.
Etapa decisivă în ruptura cu moneda de Stat a fost fondarea, în 11913, a Sistemului FEDeral de Rezerve al Statelor Unite. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, băncile din imperiul Rotschild au lansat o mare campanie în vederea acaparării controlului economiei Statelor Unite. Venind din Europa, clanul Rotschild a finanţat Banca J.P. Morgan & Co., Banca Kuhn Loeb & Co., John D. Rockefellers Standard Oil Co., căile ferate ale lui Edward Harriman şi oţelăriile lui Andrew Carnegie.
În jurul anului 1900, clanul Rotschild a trimis în Statele Unite pe unul dintre agenţii lor, Paul Warburg, pentru a coopera cu Banca Kuhn Loeb & Co. Jacob Schiff şi Paul Warburg au lansat o campanie care viza instaurarea FEDeral Reserve Banks (FED), instituţii private de emisiune. Sprijiniţî de cele două mari grupuri financiare Rotschild şi Rockefeller, au ajuns să fondeze o bancă centrală privată având dreptul de a emite propria monedă, mijloc legal de plată garantat la origine de către Stat. Instaurarea FED în 1913 a permis bancherilor internaţionali să-şi întărească puterea financiară în Statele Unite. Paur Warburg a fost primul preşedinte al FED.
Al XVI-lea amendament al Constituţiei nord-americane, care a permis guvernului să preleveze impozitul pe venit, a urmat fondării FED. Aceasta era consecinţa faptului că guvernul nu mai putea să-şi emită propria monedă. Astfel, bancherii internaţionali obţineau drepturi irevocabile asupra patrimoniului privat al cetăţenilor nord-americani. La vremea aceea, cei mai importanţi acţionari ai FED erau:
1. Băncile Rothschild din Paris şi din Londra.
2. Banca Lazard Frères din Paris
3. Banca Israel Moses Seif din Italia
4. Banca Warburg din Amsterdam şi din Hamburg
5. Banca Lehmann din New York
6. Banca Kuhn Loeb & Co din New York
7. Banca Rockefeller Chase Manhattan din New York
8. Banca Goldman Sachs din New York
După primul război mondial, rezervele de aur mondiale au fost acumulate în banca privată FED, astfel încât numeroase bănci centrale nu au mai putut menţine etalonul-aur şi ţările lor s-au scufundat în deflaţie – prima criză economică mondială. Chiar în timpul războiului mondial, Statele Unite au impus ţărilor antrenate în conflict să-şi plătească armamentele livrate cu aur. După sfârşitul războiului, aurul Germaniei a trebuit şi el să fie cedat ca pradă de război. Astfel, mai mult de 30.000 de tone din aurul mondial s-au acumulat astfel în Statele Unite. Aceasta a servit de acoperire dolarului. Totuşi, cum o mare parte dintre dolari erau acumulaţi în băncile centrale străine cu titlul de rezerve monetare, Statele Unite au putut imprima şi cheltui mai mulţi dolari în comparaţie cu rezervele de aur de care dispuneau. Într-adevăr, celelalte ţări aveau nevoie de dolari pentru a cumpăra materii prime, schimbate doar pentru această monedă. În afara aurului, dolarul a devenit deci din ce în ce mai mult una dintre rezervele monetare principale ale băncilor centrale străine. Dominaţia dolarului în lume începuse.
În 1971, Richard Nixon (al treizeci şi şaptelea preşedinte al Statelor Unite, din 1969 şi până în 1974), reziliase obligaţia de a converti dolarul în aur (etalonul de schimb aur), şi simultan, garanţia pe care Statul o asigura dolarului. Din acel moment, biletul verde nu este acoperit nici cu aur, nici printr-o garanţie a Statului. Este vorba deci de moneda privată liberă a FED-ului. Or masa monetară de dolari în circulaţie determinată de către FED (începând cu martie 2006, aceasta nu mai face publică cifra masei monetare M3) a devenit o problemă insolubilă: în timp ce masa mondială de bunuri a crescut de patru ori în cursul ultimilor treizeci de ani, masa monetară s-a multiplicat de patruzeci de ori.
Cum funcţionează această bancă privată care are dreptul de a imprima dolari? FED-ul produce dolari. Aceştia sunt împrumutaţi guvernului Statelor Unite împotriva unor obligaţiuni care servesc FED-ului drept “acoperiri”. Băncile din FED care deţin aceste titluri percep dobânzi anuale. Isteţ, nu-i aşa? Încă din 1992, obligaţiunile deţinute de către FED aveau o valoare de aproximativ 5 trilioane de dolari, şi dobânzile împrumutate de către contribuabilii americani cresc constant. FED-ul şi-a însuşit acest patrimoniu incredibil împrumutând bani guvernului nord-american şi încasând dobânzi. Contravaloarea: nişte hârtie colorată, numită dolar.
S-o repetăm: dolarul este emis nu de către guvernul Statelor Unite, ci de către FED, care este controlată de către nişte bănci private şi pune la dispoziţia guvernului bani şi, în contrapartidă, încasează din plin dobânzi şi strânge impozite. Nimeni nu remarcă escrocheria. În plus, obligaţiunile emise de către guvern dau FED-ului un drept de gaj, public şi privat, asupra ansamblului bunurilor imobile din Statele Unite. Numeroase acţiuni în justiţie au încercat să anuleze rolul FED-ului, dar fără succes până acum. Preşedintele John F. Kennedy a fost primul care a încercat să transforme FED-ul prin intermediul unui decret prezidenţial (Executive Order 11110). Puţin după aceea, a fost asasinat, probabil de către propriul său serviciu de informaţii. Primul act al succesorului său, Lyndon B. Johnson, a fost să anuleze decretul predecesorului său imediat ce s-a întors din Dallas la Washington, în avionul prezidenţial.
Şi azi? Băncile private încearcă prin toate mijloacele să-şi menţină şi să-şi asigure gigantica lor sursă de venituri care este dolarul. Statele care vor să-şi construiască relaţiile comerciale internaţionale pe baza euro, precum Iraqul, Iranul sau Venezuela, sunt declarate teroriste. Guvernele sunt obligate să livreze Statelor Unite produse pentru dolari fără valoare, şi creşterea nemăsurată a lichidităţilor furnizează marii finanţe lichidităţile enorme cu care pot cumpăra în întreaga lume. Băncile centrale din lumea întreagă sunt forţate să deţină dolari fără valoare cu titlul de “rezerve monetare”. Dolarul american este moneda privată a marii finanţe, care nu este garantată de nimeni în afara ei, utilizată pentru a maximiza profitul, multiplicată fără ruşine, folosită ca mijloc de dominaţie mondială şi pentru a acapara toate materiile prime şi celelalte valori ale lumii.
Trimiteți un comentariu